Book review: Lacrimi frante

Ante-scriptum: Imi cer scuze pentru absenta mea nemotivata de pe blog. Nu voi incerca sa explic de ce nu am mai scris pentru ca nu stiu ce explicatie sa dau.

Pentru ca tot a venit vara si, implicit, mult asteptata vacanta, m'am gandit sa incerc diverse lucruri nou. Unul dintre ele este faptul de a scrie o recenzie, de aceasta data, la o carte si nu la albume muzicale, ca in trecut.
Asadar, pentru prima recenzie de carte am ales romanul Lacrimi Frante, scris de un prieten (nu este publicat pe piata, inca). Opera m'a impresionat foarte mult prin maturitatea cu care a fost scrisa. Este un roman realist, obiectiv, scris la persoana a treia, in 7 capitole inegale. Acesta debuteaza cu o perspectiva asupra viata si mortii prin prisma limitarii timpului vietii si apropierea momentul mortii.
Pe scurt, romanul prezinta poveste lui Andi, un adolescent de 18 ani, diagnosticat cu cancer pulmonar si viata sa dupa aflarea acestei vesti. La inceput, baiatul incearca sa isi ia viata, dorind sa se arunce de pe un pod, dar este oprit de un necunoscut.
Din urmatoarele doua capitole, aflam transformarile prin care trece adolescentul: el devine confuz, isi pune multe intrebari fara raspuns; este privat de libertate de catre parintii sai, care incearca sa il protejeze; doar doi dintre prietenii sai vin sa il viziteze si sa petreaca timp cu el; incearca sa faca ceva ce nu il caracterizeaza, dar constientizeaza ca nu este bine; il redescopera pe Dumnezeu; invata sa pretuiasca fiecare clipa.
In al cincilea capitol, intalnim doua idei aflate in opozitie, si anume religia si medicina. Astfel, baiatul merge la biserica si redescopera lumea spirituala, ajungand sa isi puna multe intrebari despre viata si despre boala sa; de asemenea, baiatul face o vizita la "cel mai bun doctor din oras si unul dintre cei mai renumiti din tara". Desi la inceput, nu are o parere buna despre doctor, Andi ajunge sa ii spuna acestuia toate intrebarile, frustrarile si necajirile pe care le are pe suflet.
Punctul culminant al romanului este al saselea capitol, in care lui Andi i se arata cateva momente marcante ale vietii lui si ii sunt explicate de catre o voce necunoscuta.
Romanul are un final nefericit, Andi se stinge din viata, lasand in urma lui doar o amintire si lacrimile pe fetele prietenilor si parintilor sai.

Pentru a concluziona, opera este o meditatie asupra vietii, mai precis, o meditatie asupra modului in care ar trebui sa ne bucuram de fiecare moment petrecut pe Pamant.
Inchei recenzia cu un pasaj care imi place foarte mult: "De ce crease pamanatul daca avea sa il arda? De ce ne crease daca aveam sa devenim morminte? De ce avem creier daca si el ne este limitat? De ce avem suflet daca nu putem comunica cu Dumnezeu? De ce avem inima daca noi o folosim mai mult sa uram oamenii? De ce traim daca noi mai mult murim? Si murim atat de tare incat nici vietile noastre nu se pot numi suflu. De ce ni se ofileste dragostea cu fiecare zi ce trece?"

Persoane pe care nu vreau sa le mai vad niciodata 2

"Apa trece, pietrele raman" spunea cineva. In cazul meu, timpul trece, persoanele pe care nu le suport raman (aparent) aceleasi. La 4 ani de la postarea primului articol din aceasta serie, iata ca avem nevoie de o actualizare, sa vedem cine si'a pastrat locul in top si cine e "new entry". Sa nu mai lungim vorba si sa incepem clasamentul.

5. Copii (care acum nu mai sunt la gradinita, ci la scoala) din blocul meu. Pe langa faptul ca nu stiu sa zica "Buna ziua!" cand ma vad (am si eu o varsta, totusi!), nu stiu decat sa stea pe scara si sa se joace Pou sau alte jocuri pe tableta sau telefon. Pe vremea mea, nici nu auzisem de asa ceva. Bateam mingea in fata blocului, jucam sotron, veneam acasa cu genunchii juliti.

4. Vanzatoarea de la alimentara din cartier nu ne paraseste nici de aceasta data. De ce? Pentru ca devine din ce in ce mai antipatica, cel putin pentru mine; exceptand faptul ca trebuie sa ii repeti de n ori ce vrei sa cumperi si ca nu stie cum sa iti smulga mai repede banii din mana, simpla ei prezente ma scoate din sarite.

3. Populatia de varsta a 3'a (ca sa nu zic altfel) care calatoreste cu autobuzul. Toata ziua vezi persoane in varsta plimbandu'se prin tot orasul - in special, la piata - cu mijlocul public de transport. Cand sa intri si tu ca sa ajungi la scoala, nu ai cum sa nu te intalnesti cu mireasma lor specifica in autobuz. Era sa uit: in momentul in care reusesti (cu greu) sa cobori, stii cum se simte o sardina intr'o conserva.

2. Profesoara de limba latina. Doamne, ma jur ca femeia asta imi da cosmaruri! O sa ma bantuie si dupa ce termin liceul! Eu, personal, cred ca are ceva cu mine; numai pe mine ma pune sa raspund atunci cand pune o intrebare si vede ca "toti" se ingramadesc sa raspunda. Pe la inceputul anului scolar, a tipat la mine de am zis ca o sa'i aud si in vis vocea soava (si asa s'a si intamplat).

1. Locul unu, numai unu, sunt mereu pe locul unu! Avem un nou No.1! Medalia de aur merge la.....nimeni altul, inconfundabilul, inegalabilul, profesorul de geografie! Nu am cuvinte sa exprim ura pentru acesta sau sa ii multumesc pentru toti neuronii pe care i'am pierdut din cauza lui si pentru datile in care am zis ca imi vomit si creierul din cauza mirosului emanat de el! Mai sunt si dati cand vine beat la ora si face ca un nebun, se stramba de parca e gorila si tipa fara motiv la noi. Sa razgandeste de la o ora la alta, nu prea stie (a se citi "nu stie deloc") sa predea o lectie cap-coada; el ne preda cuvinte scrise cu liniuta. Mentionez ca se asteapta ca noi sa dam bacul la geografie, dar in maniera in care preda el, nu ia nimeni.

Iata ca am terminat si noul clasament, actualizat dupa 4 ani. Sper ca urmatorul top sa nu il scriu in 2018. Defapt, cine stie?

Lucrurile bune se intampla...

...de cele mai multe ori, cand te astepti mai putin si cand ai impresia ca nimic nu mai are vreun sens. Ce'i drept, lucrurile bune nu se intampla atunci cand vrei tu, ci atunci cand ai nevoie sa ti se intample. Toate la timpul lor!

Desi incepi sa iti pierzi speranta ca ceva se va schimba si incepi sa te resemnezi in ceea ce priveste un anumit aspect din viata, asta nu inseamna ca nu vei avea parte de o "minune" sau de o schimbare in bine. Sentimentul simtit in acele momente nu poate fi explicat printr'un simplu cuvant; este o combinatie de uimire (pentru ca nu te mai asteptai sa se intample ceva) si bucurie (pentru ca s'a intamplat).

Un exemplu concret este situatia urmatoare prin care am trecut: m'am certat definitiv (cica) cu prietenul meu cel mai bun, persoana cu care imi discutam probleme si de la care primeam sfaturi cand aveam nevoie si care, la randul lui, apela la mine cand era in bucluc. Timp de aproape 2 luni (!!!) nu ne'am vorbit deloc, nu ne'am bagat in seama. Incepusem deja sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu ne vom impaca (prea curand), cand, deodata, lucrurile au luat o intorsatura radicala. Am inceput sa vorbim si ne cerem scuze pentru cearta din trecut si acum suntem din nou in relatii bune, exact ca inainte. Totul a revenit la situatia de acum 2 luni.

Pentru a incheia, stiu ca sunt situatii cotidiene care par extreme, dar cand te astepti mai putin, vei trece peste ele si vei vedea ca nu a fost un capat de lume. Trebuie doar sa ai rabdare si aspectele pozitive isi vor face aparitia.

"Cei mai buni prieteni"

Cu totii avem prieteni cu care vorbim despre diverse lucruri, iesim la un suc, facem glume, radem, dar putini dintre ei sunt cei care ne cunoac cu adevarat, care ne cunoac si cea mai adanca pata de amaraciune de pe suflet. Ei sunt numiti "cei mai buni prieteni".

De-a lungul a liceului (deocamdata 3 ani, sunt in clasa a 11-a), am realizat ca esti 3 tipuri de prieteni:
1. Prietenii/colegii cu care glumesti si barfesti prin pauze, despre care nu stii prea multe lucruri. La randul lor, nici ei nu te cunosc prea bine.
2. Prietenii care te intelegi foarte bine si care te cunosc in mare parte, dar care au momente (dese) in care te lasa balta sau nu iti raspund la mesaje pe Facebook, desi observi ca acea persoana a vazut mesajul, care la scoala abia daca te baga in seama si pe internet iti spune tot si cu care mai iesi din cand in cand la o plimbare.
3. Adevaratii "Cei mai buni prieteni", care nici macar nu sunt cu tine in clasa sau liceu.

Persoane din ultima categorie sunt cele care te cunosc complet, de la A la Z, avand posibilitatea sa scrie o carte despre tine si despre care, la randul tau, stii tot despre ele si viata lor. Chiar daca nu vorbesti cu ele in fiecare zi si va vedeti odata pe luna, stii ca sunt mereu acolo pentru tine cand ai nevoie de un sfat, de o imbarbatare sau de un umar pe care sa plangi. Bine inteles, mai apar si mici divergente, dar ele trec de la sine. Si orice s-ar intampla, ai certitudinea ca insemni pentru ele exact ceea ce inseamna ele pentru tine si ca nu te vor inlocui niciodata.

In lumea actuala, prietenii vin usor si pleaca si mai usor. Din clipa in clipa, te poti trezi lasat balta, tradat, dezamagit sau sfasiat. Sunt persoane care nu ai putea crede ca te vor lasa vreodata (in cele mai multe cazuri, se intampla contrariul) si persoane cu care te imprietenesti spontan si cu care legi cele mai reziste prietenii pe care le vei avea vreodata!

Pentru a incheia acest sir de cuvinte, poate pentru unii nesemnificativ, va pot spune ca au existat multe batalii date in sufletul meu in ceea ce priveste prietenii. Unii au venit, au stat si au plecat, altii au venit, stau si nu vor pleca niciodata!

Ma pierd

Ma pierd prin prieteni si rude
Ma pierd prin solare unde;
Ma pierd prin amintiri, emotii
Ma pierd prin orgolii si-ambitii;
Ma pierd pe mine.

Ma pierd prin foi si creioane
Ma pierd prin masini si camioane;
Ma pierd prin promisiuni desarte
Ma pierd prin cladiri betonate;
Ma pierd pe mine.

Ma pierd prin persoane in varsta
Ma pierd prin oameni ce canta;
Ma pierd prin zambete de fatada
Ma pierd prin falsitatea de pe strada;
Ma pierd pe mine.

Nostalgia de sambata seara

Ante-scriptum: nu mai stiu a cata revenire a mea este, nu am tinut numaratoara. Cert este ca de aceasta data voi incerca sa postez cel putin odata pe saptamana si sa scriu amanunte si trairi din viata mea, nu doar ceea ce este nou in materie de muzica, videoclipuri si albume.

Este sambata. Nu stiu de ce, dar am o stare proasta. Stau intins in pat si incerc sa deslusesc misterul vietii mele, fara succes din nefericire. Simt in mine stari si sentimente care imi par extrem de greu de descris in cuvinte. Le poti intelege doar trecand prin ele si simtind ce simt eu.

Nu stiu ce se intampla cu mine, dar de la o vreme, parca nu mai sunt acelasi "eu" care eram cu ceva timp in urma. Am devenit mai rece cu cei din jur, am inceput sa gandesc prea mult si sa imi fac scenarii in cap care nu se vor intampla niciodata. Simt ca o iau razna, ca imi ies din minti daca voi mai continua asa. Dar ce as putea face ca sa ma schimb sau sa revin la acel "eu" de altadata?

Simt o dezamagire si o ura pentru persoana mea. Dezamagire pentru ca ma astept la multe lucruri si nu se intampla nimic, si ura pentru ca nu am capacitatea de a ma evalua si de a-mi da seama prin ce trec. Pana si parintii, care ar trebuii sa ma ajute si sa ma sustina, parca sunt impotriva mea. Ei incearca sa vorbeasca cu mine de parca ar fi prietenii mei cei mai buni, dar...se prefac! Nu imi acorda credit pentru ceea ce sunt, pentru cine sunt cu adevarat. Incearca sa ma schimbe pentru a ma putea mula conditiilor impuse de societe si pentru a fi pe placul oamenilor din jur. Ei nu inteleg ca, astfel, ma limiteaza si nu ma lasa sa fiu unic, sa fiu eu insumi? Vor sa ma integrez cat mai bine in societatea in care toti oamenii au trecut prin "patul lui Procust", unde nu exista elemente cheie, care sa te diferentieze de restul lumii.

In aceasta situatie, ce ar fi de facut? Sa renunt la a fi "eu" si sa fiu cum vrea societatea sau sa ma opun acesteea si sa pun accent pe elementele ce ma diferentiaza de omul comun?